Predarea tradiţională sau modernă?


Autor: prof. Radoi Alina
Şcoala cu clasele I-VIII, nr.1 Găneasa,  Judeţul Ilfov

Înainte de a trece la dezvoltarea temei propriu-zise, aş vrea să mă opresc puţin asupra noţiunii de predare. Conform lui Ioan Cerghit „nu există un singur mod în care elevii învaţă şi cu atât mai puţin nu există nici un singur mod în care aceştia poţi fi învăţaţi”. Aşadar, există mai multe tipuri de învăţare, precum există mai multe tipuri de predare.

Predarea este în viziunea ilustrului pedagog român Ioan Cerghit ”un ansamblu complex de acţiuni şi comportamente didactice specifice, destinate producerii învăţării”. Acelaşi autor defineşte predarea ca act de comunicare, ca ofertă de experienţă educaţională, ca dirijare a învăţării, ca gestiune a învăţării şi că interacţiune comportamentală. În modelele didactice tradiţionale, predarea se rezumă la o simplă prezentare a materiei, în timp ce în didcatica modernă, predarea este un complex de funcţii şi acţiuni multiple şi variate. Predarea ca şi management al învăţării înseamnă a prevedea lecţia, a prevedea schimbările dorite, a le orienta într-o direcţie precisă, a preciza obiectivele învăţării, a stabili natura respectivelor schimbări, adică a determina conţinutul acestora, a stimula participarea activă a elevilor, a adapta conţinuturile la elevii prezenţi, a organiza contextul în care se produce învătarea- să mă asigur că am materiale, să organizez clasa, să mă folosesc şi de ceea ce este în jurul meu, etc.

Predarea este un act foarte complex şi înseamnă ce se întâmplă înainte de lecţie, în timpul lecţiei şi după terminarea acesteia.

Dat fiind faptul că conceptul de predare a evoluat în timp şi că a căpătat multe semnificaţii, putem vorbi despre două tipuri de predare, una tradiţională şi una modernă. În ce tip de predare îi este uşor profesorului din zilele noastre? Pentru profesorii debutanţi şi cei care nu sunt de foarte mult timp în sistem, predarea modernă este cea pe care au învăţat-o şi pe care cred că o folosesc. Pentru profesorii care au multă vechime în învăţământ şi care erau obişnuiţi cu tipul de predare tradiţional, adaptarea la modern survine mai greu (din cauza comodităţii sau a neadaptării) sau poate chiar deloc, ei limitându-se doar la predarea tradititională, pe alocuri cu tentă modernă. Când predă, profesorul are un scop de tip educaţional. În atingerea acestor scopuri, profesorii folosesc strategii didactice: metode şi procedee didactice, resurse şi mijloace de învăţământ. În afară de metode, despre care o să vorbim în continuare, mijloacele de învăţământ îi pun în dificultate pe unii dintre profesori (de exemplu, utilizarea calculatorului în demersul didactic) şi iarăşi ne întoarcem la traditie- tablă şi creta. Un alt obstacol în predarea modernă o reprezintă şi clasa. Există elevi care nu cooperează şi ca atare nu vor să participe la o oră desfăşurată într-un alt stil decât cel tradiţional. Dar, din proprie experienţă, elevii sunt captivaţi de ideea de a fi incluşi în procesul de predare ca actori şi nu ca spectatori (expunerea, exerciţiile îi plictisesc, deşi ele sunt necesare, însă pentru a fi atrăgătoare expunerea ar putea fi „condimentată” cu întrebări la care elevii să răspundă, exerciţiile ar putea fi lucrate în grup de doi sau patru elevi, aceştia fiind motivaţi extrinsec (veţi primi o notă, etc), etc. Profesorul trebuie să cunoască clasa şi să simtă pulsul acesteia.

Revenind la conceptul de metodă, aceasta provine din grecescul „methodos” care înseamnă „drum spre”, desigur, spre învăţare. Aceste metode sunt şi ele ca şi predarea tradiţionale şi moderne:

1. Tradiţionale: expunerea didactică, conversaţia didactică, demonstraţia, lucrul cu manualul, exerciţiul;

2. Moderne: algoritmizarea, modelarea, problematizarea, instruirea programată, studiul de caz, metode de simulare (jocurile, învăţarea pe simulator), învăţarea prin descoperire.

Metodele tradiţionale limitează sau estompează participarea activă şi conştientă a elevului la actul de predare- învăţare. În cadrul învăţământului preuniversitar, metode gen expunere, conversaţie nu dezvoltă gândirea elevului, acesta doar ascultând pasiv, învăţând pe dinafară ştiind că trebuie să repete la un moment dat (această metodă îi rupe pe elevi total de practică) sau chiar dacă profesorul apelează la cealaltă metodă convorbirea cu toată clasa, ei participă ceva mai mult, dar fără a şti ce se întâmplă, fiind doar ghidaţi. Prin aceste metode profesorul informează elevul, nu-l formează, elevul este obiectul instruirii şi nu subiectul procesului educativ, acesta reproduce ce învaţă şi nu învaţă prin descoperire, prin cooperare, este motivat extrinsec (i se spune învaţa pentru că îţi voi da notă zece, de exemplu) şi nu  intrinsec (învăţa pentru că îi place), etc. Ele pot fi utilizate cu succes în faţa unui auditoriu mai numeros, la facultate de exemplu în cadrul cursurilor universitar. (fragment)

About these ads

Lasă un răspuns

Completeaza detaliile de mai jos sau apasa click pe una din imagini pentru a te loga:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Schimbă )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Schimbă )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Schimbă )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Schimbă )

Connecting to %s